Casa Nicolae Petraşcu – opera marelui arhitect Ion Mincu a ajuns astăzi o rană pe obrazul Bucureștiului – se află într-un proces de degradare și nimeni nu face nimic pentru salvarea ei. Acest imobil monument istoric și o bijuterie a arhitecturii românești riscă să dispară sub ochii noștri. Aș vrea să știți că noi nu vom sta nepăsători. Responsabilitatea reparării, întreținerii și modernizării imobilelor revine proprietarilor, persoane fizice sau juridice, conform art. 9 din Ordonanța Guvernului nr. 21/2002 privind gospodărirea localităților urbane și rurale.
Astfel, am emise somații către proprietari pentru remedia/restaura imobilul (termenul este de 6 luni). În caz contrar vom depune plângere pentru distrugerea unui monument istoric și vom majora impozitul cu până la 500%. Majorarea se face în conformitate cu HCLS1 nr. 91/2020 privind aprobarea Regulamentului privind stabilirea condițiilor de majorare a impozitului pe clădirile și terenurile situate pe teritoriul administrativ al Sectorului 1 al Municipiului București. Poliția Locală Sector 1 a identificat în primele șapte luni ale anului un număr de peste 100 de astfel de imobile. Nu este în regulă.
Nicolae Petrașcu a construit cu banii lui acest imobil pentru cultura română – era un loc al artiștilor și al artelor. Fac un apel către Ministerul Culturii să fie mai activ în cazul de mai sus. Ne moare istoria sub ochi iar în locul ei vor crește blocuri.
PS: Iată ce a scris proprietarul Nicolae Petraşcu despre casa realizată gratuit de prietenul său arhitect Ion Mincu:
’’La urmă, Mincu îmi arătă cele două faţade ale casei, atât de frumoase în simplitatea lor. După puţin, se începu construcţia clădirei şi, o vară întreagă, el veni aproape zilnic ca să-i observe mersul. Pe la cinci ceasuri, când trecea soarele spre apus, îl vedeam sosind şi urcând uşor scările de scânduri cu stinghii, bătute în cuie drept trepte, până sus pe schele, unde vorbia cu lucrătorii şi cu antreprenorul, iar după aceea, se aşeza pe treptele de piatră dela statua lui Lascăr Catargiu privind lucrarea în lumina amurgului şi jucând în mintea lui ritmul liniilor ce urmau s’o completeze. Când ea fu gata, îmi păru atât de frumoasă, încât într’o seară, mărturisindu-i, mişcat profund, sentimentul meu, Mincu îmi zise: «Sinceritate pentru sinceritate: este poate singura plată care am avut-o în vieaţă».
In adevăr, pentru cine priveşte bine lucrarea aceasta mică, vede în ea o arhitectură aleasă prin proporţiile şi armonia ei. Uşa aceea de fier, nu prea mare, pusă în zidul plin, balconul care o adăposteşte, ferestrele rari şi potrivite, acoperământul frumos inclinat, distanţele dintre ferestre şi bovindovul delicat, sprijinit pe contrafortul de desubt, atât de graţios, ca şi mica colonetă care susţine la spate marginea calcanului de lângă streaşină, sunt elemente atât de fericite şi atât de fericit împreunate, că ele fac din casa aceasta, de o discreţiune mânăstirească, o perlă arhitectonică a Capitalei. În mijlocul celorlalte clădiri ce o înconjoară și care nu spun nimic, ea vorbește o limbă cu un înțeles profund și tainic.”
