Lumea e condusă de o structură economico-militară ereditară, posesoarea unei tehnologii avansate, în care scorul de ereditate se calculează în funcție de un sistem complex de acțiuni obținute prin moșteniri, alianțe, grade militare etc. Dar, dincolo de acest grup privilegiat, se străduiesc să supraviețuiască alte comunități, mai puțin norocoase. Unele sunt umane, fiind considerate inferioare, altele sunt sintetice, fiind considerate abominații.
Nu e primul roman din SF-ul românesc care tratează un viitor unde, în cadrul omenirii, s-a produs o falie între un grup privilegiat și restul populației (aș menționa, de exemplu, seria „Predestinare genetică” a lui Ciprian Mitoceanu). Dar e primul care, mie, mi s-a părut suficient de solid construit dincolo de exotismul (tragic) al situației. Mai multe, e primul care mi se pare că – prin idee, intrigă, stil, construcție – se află acolo unde se găsește SF-ul mondial ce tratează teme similare (poate sta cu succes lângă seria „Robogeneza” a lui Wilson, de exemplu – chiar dacă asemănările dintre ele sunt mai curând conjuncturale, în mintea mea a apărut o comparație între cele două lumi).
Personajele sunt foarte frumos construite – atât ele, cât și motivațiile lor. Iar misterul pe care-l ascunde Rhad Wilder reprezintă, în opinia mea, piesa de rezistență a volumului, elementul central în jurul căruia se construiește restul poveștii. Secretul pe care-l poartă și care iese, treptat, la lumină, problematica morală pe care o ridică (atât asupra protagonistului, cât și în contextul mentalității acelei lumi), precum și o anumită creionare (nedezvoltată, încă) a lumilor „exterioare” mi-au dat impresia unui Philip K. Dick adus la zi – prin temă, abordare, univers. Nu în sensul de pastișare (nici pe departe!), ci de aducere la zi a unor teme ce păreau exotice în anii ’70, iar acum deja sunt probleme asupra cărora începem să ne punem serios întrebări, deoarece se află imediat după colț.
Cartea e, cum am zis, solidă, bine construită, complexă – un heavy-metal literar, dar cu o melodicitate aparte, extrem de umană, ușor melancolică, îndemnându-te să dai pagină după pagină și creându-ți un sentiment de familiaritate, chiar dacă aduce în discuție o lume (relativ) stranie. Deși biopunk, ea rămâne profund umană. În același timp, inserează referințe pe care nu le dezvoltă, dar care fac să crească așteptarea pentru volumul următor, stârnindu-mi întrebări despre locul acestei piese de puzzle în ansamblu. Sigur, asta vine cu un risc – mi-am format niște așteptări pentru ce aș vrea să aflu mai departe și, dacă volumul următor va pune accent pe acele detalii, îmi va oferi satisfacție. Dacă nu, e posibil să mă dezamăgească.
Dar acesta e viitorul. Prezentul îmi arată unul dintre cele mai bune SF-uri românești citite de mine și – lucrul cel mai important – un SF românesc aflat acolo unde se găsește cel mondial – ca teme, probleme morale ridicate (aș putea dezbate mult partea asta, dar nu vreau să dau „spoilere”), construcție, conflict uman (interior și exterior).
Recomand!
Lucian Dragoş Bogdan
media advertising
![](https://mapamond.media/wiseme.png"){kind=small}
